Speranta.

Prima bătaie de ceas anunţă miezul nopţii. Un chicotit de aude din întuneric. O rază albă sparge bezna. Lacătul sorţii este spart de o clipă ce sfidează lumea. O clipă într-un copil prea inocent pentru o lume ca a noastră.Păşeşte uşor pe asfaltul negru. În urma ei lasă un alt ecou.Priveşte în jur, zâmbind. E o fetiţă cu ochii verzi, cu părul negru ondulat ce îi stă răsfirat pe umeri. O rochiţă verzuie, cu buzunare umplute de vise îi acoperă corpuşorul mic ce pare fragil.Nu e nimeni. Mai zâmbeşte odată, apoi chicoteşte mai tare ca data trecută.Un câine îşi ciuleşte urechile, încercând să audă ceva. Nimic. Linişte.Cu un pocnet încet din degete, trupul fetiţei saltă în aer, rămânând aşa. Păşind prin aer ca pe asfaltul rece, pantofiorii fetiţei o duc mai departe, oarecum zburând.Ea nu e în lumea noastră doar ca să se plimbe. Visele din buzunăraşele ei nu sunt acolo degeaba. Merge mai departe prin aerul rece, ajungând în dreptul unei case. Intră pe fereastra întredeschisă. În cameră, pe pat, stă un copil ce plânge. Micuţa fiinţă-i atinge obrazul firav, apoi scoate un vis din buzunar, suflându-l spre băieţelul din pat. Acesta zâmbeşte, privind în jur. Acum, neştiind totuşi de ce, era sigur că problema dintre părinţii lui se va rezolva. Micuţa pleacă mai departe. În următoarea casă, este un bătrânel. Trăieşte cu dorinţa să-şi mai vadă măcar odată fata plecată în altă ţară. Fetiţa-l priveşte dulce, stând în fotoliul din faţa acestuia. El nu o vede. Ea se ridică, atinge obrazul bătrânului, mai scoate un vis din buzunărel şi-l suflă spre el. Apoi pleacă… Şi merge aşa, prin toate casele, într-o singură noapte. Ea îi ajută pe cei ce cred în existenţa ei şi n-au încetat să-şi dorească lucruri mărunte ce i-ar face fericiţi, rugându-se pentru aceştia.Cei cu inimile negre o reneagă, ea neavând atunci puterea să facă ceva pentru ei. Şi de ce credem în ea ? Ce este ea, mai exact ?E visul ce odată şi-odată speri să se-mplinească. E încrederea că va fi mai bine. E iubirea dăruită oricărei făpturi. E magia omniprezentă în viaţa noastră. Ea e speranţa. Şi va fi mereu alături de noi, pentru că  speranţa nu moare niciodată. Şi ştiţi ce s-a întâmplat cu acele două făpturi, din miile ce au urmat ?Băieţelul a avut parte de o familie din nou unită, iubirea reîncadrându-se în tiparele vieţii sale ; armonia fiind mereu prezentă.Fiica bătrânelului, ce acum avea o familie, s-a întors acasă la tatăl ei. Dar nu doar în vizită, ci ca să rămână. Bătrânelului i-a fost oferită o viaţă pe deplin fericită, alături de fata lui, soţul ei şi micii îngeraşi ai ei. O fetiţă ca turta dulce şi un băieţel ce zâmbeşte mereu.Cu timpul, visele tuturor celor credincioşi s-au împlinit. Pentru că Dumnezeu dăruieşte un zâmbet tuturor. Iar speranţa oferă uneori mai mult decât ne-am fi dorit noi vreodată, mai mult decât ne-am permite nouă înşine să cerem. Nu uitaţi : Speranţa nu moare niciodată, chiar de uneori e mai greu să o păstrezi vie !