I'm so, so, sorry !

Hei, hei. Ştiu că nu am mai dat pe-aici de foarte mult timp, aproape chiar de 3 luni. Nu prea am avut cum să intru, deoarece am uitat şi parola şi nu demult am reuşit să o schimb. În fine, nu contează asta acum. Încă 6 săptămâni şi se termină infernul numit şcoală, dar faza e că eu nu o să i-au vacanţă pe 22 iunie, ci după 2 săptămâni de la terminarea şcolii, deoarece eu am un profil la liceu, care cere practică. În fine, trecem şi peste asta, nu ? Acum, subiecte noi nu prea am. Voi ce faceţi ? Sunteţi bine ? 

!

Ca de-obicei pasezi şi pasezi prost ! Nu o spun ca să reproşez ceva, sau dacă aşa ţi se pare, inseamnă că te simţi.
Acum, o arzi gen "nu-mi pasă", dar ştim cu toţii ca plângi în pernă când ajungi acasă. Presupun că e aiurea când pierzi tot ce-ai avut mai scump pentru o prostie, si prostia nu dă doi bani pentru tine.
Şi ce drăguţ, când treci pe lângă mine şi nici nu mă mai saluţi şi te-ntrebi de ce oare nu-ţi raspund la mesaje. Ce să mai vorbim noi ?! Nu suntem prieteni, nici amici, poate doar cunoştinţe.
Prieteni am destui, n-am nevoie de alţii mai ales ca tine. Situaţia-i penibilă şi nu se poate remedia. Totul e şi va ramane aşa, chiar dacă vrei sau nu.
Pfff. Mi se spune des, foarte des că sunt sarcastică, indiferentă, nepăsatoare, ciudată, imprevizibilă, că m-am schimbat, că sunt dezinteresata. Păi e normal sa fiu aşa, când "prietenii" mei mă trateaza ca pe o necunoscută.
Scriu fraze intregi şi le şterg apoi pentru ca nu-mi pot gasi cuvintele. Nu-i vorba de emoţii, ci de starea aia ciudată de nervi, când ai vrea sa spui multe dar nu prea poţi...

Prima postare din an...

Ce pot să spun în clipa asta ? Că mi-e cald sau că mi-e somn ? Că mi-e sete sau că mi-e foame ? Că mi-e dor de mare sau de munte ? Că vreau să dansez în mijlocul unei mulţimi sau că vreau doar pur şi simplu să scap de rutină şi să mă teleportez undeva în mijlocul pădurii Amazoniene ?
Da, vreau să scap. Să ies. Să fug dracului din lumea asta faţă de care mă simt oripilată. Aş putea să-mi iau zborul într-o clipă, precum un vultur tânăr la vânătoare. Aş putea, sunt dispusă să plec. Acum. Să trântesc uşa în urma mea şi să nu privesc înapoi. Să-mi pese doar de viitor, căci dacă nu trăim în viitor, atunci degeaba trăim.
Aş vrea să mă transform în fum şi să alunec pe undele dansante ale vântului. Să închid ochii şi să mă răsucesc prin tunelurile impenetrabile ale vieţii umane. Să dispar, să mă transform.
Aş vrea să pot să ies din casă îmbrăcată aşa cum vreau eu, fără să-mi fie ruşine că un tâmpit va putea să râdă de mine, sau că mă va claxona un retardat, sau că mă va fluiera un idiot, sau că va striga unul după mine " Hei gacico ! Te duc undeva ? ", sau că altul ar începe să mă înjure pentru că am un stil diferit de al său. Aş vrea ca oamenii să se schimbe. Aş vrea.. of, Doamne cât aş vrea ca lumea să fie mai bună ! Cât îmi doresc să-i văd pe toţi zâmbind măcar pentru câteva secunde. Aş da din puţinul bine care mi-a mai rămas tuturor dacă asta ar fi plata păcii pe pământ.
Aş vrea să ies în stradă şi să urlu de fericire că sunt întrăgostită. Chiar dacă viaţa mea e dată peste cap, mie să nu îmi pese. Oamenii să mă arate cu degetul şi să spună " Cât curaj ! ", nu " Uite-o şi pe asta. Ce proastă e. ".
Aş vrea ca atunci când deschid nenorocitul de televizor să nu mai aud cum Ion a snopit-o pe Maria în bătaie, sau că nu ştiu care piţipoancă şi-a mai implantat o serie de silicoane în bustul ce curând va ajunge să aibă vergeturi de la mărimea exagerată, sau idioţi care-şi huiduie copiii că au ajuns în rahat şi cer răscumărarea prin intermediul unei emisiuni pline de mediocri, sau copiii abandonaţi prin orfelinate şi alţii care muncesc cu ziua pentru un trai mai bun. Aş vrea să văd cum bogaţii îi ajută pe cei săraci, cum preoţii nu se îmbată şi sparg capetele sătenilor, cum copiii olimpici fac România o ţară apreciată în străinătate, cum doctori / actori / sportivi / oameni de ştiinţă / pictori / cântăreţi români se mândresc cu naţionalitatea lor peste hotare.
Aş vrea ca bătrânii înţelepţi să se bucure şi să plângă de fericire. Vreau ca ei să audă că nu au trăit o viaţă întreagă în zadar, că au suportat războaie, cutremure şi regimul ceauşist cu un scop. Vreau să îi văd zâmbind şi apoi, să închidă ochii fericiţi, nu dezamăgiţi că întreaga omenire se îndreaptă către infern.
Aş vrea să nu îmi mai fie frică atunci când văd un băieţel rrom la colţul fiecărui colţ de stradă. Nu vreau să-mi mai fie frică să mă aşez pe o bancă într-un parc şi să privesc în jur cu spaimă că prin apropiere s-ar putea afla un pedofil. Vreau să le pot zâmbi tuturor şi ei să îmi înţeleagă zâmbetul ca fiind un gând bun, nu un semn că râd de ei.
Aş vrea să pot îmbrăţişa o mamă aflată în durere, un prieten vechi, un tată măcinat de griji, un fost iubit fără să îmi fie ruşine şi să fără să mă gândesc la amintiri, o fetiţă ce suferă de o boală incurabilă fără să mă gândesc să e posibil să păţesc şi eu aşa ceva.
Vreau să adopt toţi câinii vagabonzi din ţara asta, toate pisicile abandonate, să îi dresez pe toţi şi apoi să le îngrădesc un loc în ţara asta numai pentru ei.
Vreau să nu mai văd oameni răi. Vreau să văd oameni care răsplătesc prostia cu un sfat binevoitor şi un zâmbet. Vreau să văd asta !
Nu vreau să mai văd 3 sferturi din absolvenţi ai liceului cum plâng pentru că au picat la BAC. Nu toţi trebuie să ne facem medici şi avocaţi. E nevoie şi de instalatori şi zugravi.
Vreau să pot ieşi noaptea pe stradă fără să-mi fie frică de ce se află în spatele meu.
Vreau să îmi fac poze împreună cu prietenii mei fără să apară vreun necunoscut şi să spună " Da " nu-mi faci şi mie o poză ? Da nu-mi faci ? ".
Vreau să pot spune "NU !" oamenilor care vor să mă tragă în jos. Vreau să merg înainte şi să zâmbesc că am trecut peste tot ce a fost.
Vreau să spun "DA !" tuturor oamenilor care muncesc pe brânci, oamenilor care nu au pentru că totul le-a fost furat, copiilor care nu au părinţi, mamelor desconsiderate care îndură bătăi şi jigniri numai pentru fericirea copiilor lor, unui copil care nu are decât un tricou şi o pereche de pantaloni jerpeliţi pe el. Vreau să fac asta ! Dar nu pot singură...
Gândiţi-vă la asta. Gândiţi-vă la faptul că dacă am fi toţi o unitate.. un tot.. orice american ne-ar invidia.
Zâmbiţi dragilor. Zâmbiţi pentru că fiecare merită. Fiecare merită să râdă în hohote fără motiv. Trăiţi-vă viaţa cu cap. Greşiţi, pentru că e normal. Dar învăţaţi şi mergeţi înainte şi spune-ţi "DA !" viitorului vostu. Faceţi asta. Merită. * smile *

15.12.2012

Bună, bună !

Aproape am revenit, adică mai am timp liber şi ca să nu-l pierd de-aiurea mă gândeam să mai dau şi pe-aici !

Aproape am terminat cu tezele, mai am ceva ascultări, dar trec şi astea aşa repejor..

Subiecte, nu prea aş avea, ca de-obicei, când am idei nu pot să le scriu căci nu am timp, sau le scriu apoi le şterg pentru că mi se par prosteşti.

Whatever, în ciuda programului stresant, faptului că nu am timp nici să respir şi frigului care e atât de insuportabil, mă bucur mult că a nins.

h

Lana Del Rey. ♥

Deşi alţii o consideră o ciudată, eu o consider genială , frumoasă şi talentată ♥ . Oricum, de hateri nu o să scăpăm niciodată. Sincer, chiar nu mă interesează ce zic alţii despre ea . Eu o ador ♥

Speranta.

Prima bătaie de ceas anunţă miezul nopţii. Un chicotit de aude din întuneric. O rază albă sparge bezna. Lacătul sorţii este spart de o clipă ce sfidează lumea. O clipă într-un copil prea inocent pentru o lume ca a noastră.Păşeşte uşor pe asfaltul negru. În urma ei lasă un alt ecou.Priveşte în jur, zâmbind. E o fetiţă cu ochii verzi, cu părul negru ondulat ce îi stă răsfirat pe umeri. O rochiţă verzuie, cu buzunare umplute de vise îi acoperă corpuşorul mic ce pare fragil.Nu e nimeni. Mai zâmbeşte odată, apoi chicoteşte mai tare ca data trecută.Un câine îşi ciuleşte urechile, încercând să audă ceva. Nimic. Linişte.Cu un pocnet încet din degete, trupul fetiţei saltă în aer, rămânând aşa. Păşind prin aer ca pe asfaltul rece, pantofiorii fetiţei o duc mai departe, oarecum zburând.Ea nu e în lumea noastră doar ca să se plimbe. Visele din buzunăraşele ei nu sunt acolo degeaba. Merge mai departe prin aerul rece, ajungând în dreptul unei case. Intră pe fereastra întredeschisă. În cameră, pe pat, stă un copil ce plânge. Micuţa fiinţă-i atinge obrazul firav, apoi scoate un vis din buzunar, suflându-l spre băieţelul din pat. Acesta zâmbeşte, privind în jur. Acum, neştiind totuşi de ce, era sigur că problema dintre părinţii lui se va rezolva. Micuţa pleacă mai departe. În următoarea casă, este un bătrânel. Trăieşte cu dorinţa să-şi mai vadă măcar odată fata plecată în altă ţară. Fetiţa-l priveşte dulce, stând în fotoliul din faţa acestuia. El nu o vede. Ea se ridică, atinge obrazul bătrânului, mai scoate un vis din buzunărel şi-l suflă spre el. Apoi pleacă… Şi merge aşa, prin toate casele, într-o singură noapte. Ea îi ajută pe cei ce cred în existenţa ei şi n-au încetat să-şi dorească lucruri mărunte ce i-ar face fericiţi, rugându-se pentru aceştia.Cei cu inimile negre o reneagă, ea neavând atunci puterea să facă ceva pentru ei. Şi de ce credem în ea ? Ce este ea, mai exact ?E visul ce odată şi-odată speri să se-mplinească. E încrederea că va fi mai bine. E iubirea dăruită oricărei făpturi. E magia omniprezentă în viaţa noastră. Ea e speranţa. Şi va fi mereu alături de noi, pentru că  speranţa nu moare niciodată. Şi ştiţi ce s-a întâmplat cu acele două făpturi, din miile ce au urmat ?Băieţelul a avut parte de o familie din nou unită, iubirea reîncadrându-se în tiparele vieţii sale ; armonia fiind mereu prezentă.Fiica bătrânelului, ce acum avea o familie, s-a întors acasă la tatăl ei. Dar nu doar în vizită, ci ca să rămână. Bătrânelului i-a fost oferită o viaţă pe deplin fericită, alături de fata lui, soţul ei şi micii îngeraşi ai ei. O fetiţă ca turta dulce şi un băieţel ce zâmbeşte mereu.Cu timpul, visele tuturor celor credincioşi s-au împlinit. Pentru că Dumnezeu dăruieşte un zâmbet tuturor. Iar speranţa oferă uneori mai mult decât ne-am fi dorit noi vreodată, mai mult decât ne-am permite nouă înşine să cerem. Nu uitaţi : Speranţa nu moare niciodată, chiar de uneori e mai greu să o păstrezi vie !

Melancolie.

Şi ce faci când vrei să suni pe cineva, să-i spun ce ai pe suflet şi să-ţi dea un sfat, orice, şi ai agenda „ goală ” ? Până şi cei care te sunau în noapte plângând îţi dau acum cu ocupat, că doar de, şi-au rezolvat problemele şi au viaţa lor, sunt fericiţi. Ce ai putea să faci ? Nimic. Rezişti şi îţi repeţi că „Toate trec bă, dă-le dracu !”.Însă uite că într-o zi cedezi şi sunt lângă tine DOAR persoanele pe care le ştii de 2 luni, persoane care nu au idee de ce plângi şi ce fel de suflet, personalitate ai.. Persoane care sunt sincere când te întreabă „Ce păţişi Aliuţa?” sau când te roagă cu ochii mari „Linişteşte-te…” sau „Spune-mi ce ai, te rog. Nu vreau să mai fi aşa.. Unde e Aliuţa aia mică şi energică ?” … Persoane de la care nu te aşteptai…Persoane care îţi spun până şi cele mai ruşinoase lucruri făcute, ştiind şi având încredere că n-o să le judeci.. Apreciez persoanele astea şi sper să se simtă atunci când îmi vor citi postarea.Cum aş putea să reacţionez când văd că persoanele care-mi spuneau „O să-ţi fiu mereu alături când ai nevoie, crede-mă. Eşti prietena mea micuşă , etc etc..”, au plecat şi nici nu şi-au întors privirea ? Ce aş putea să fac când persoanele cele mai importante din viaţa mea îmi spun „TE-AI SCHIMBAT !!” , însă mie mi se pare că ele-s schimbate.. Ce ar fi de făcut ? Mi se pare că-i pierd pe toţi, pe rând, şi nu am ce să fac.. Nu pot să mai „lupt”, nu mai pot fizic.. E greu, toate-s grele acum, toate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, toate, toate, toate...„Toate-s vechi şi nouă toate..”Eu sunt la fel..Poate puţin mai sinceră, mai realistă, mai copilăroasă… Puţin din toate; însă aşa am fost mereu. Mereu o să fiu aşa. Nu pot să fiu ceea ce nu mă reprezintă..Am un gol în suflet şi nu pot să-l hrănesc cu dor, cu sentimente şi neîncredere. Are nevoie de dragoste, înţelegere şi încredere…Dar de unde încredere ?